Too late...or maybe too early

Stau, plang, privesc in gol. Incerc si nu pot. Ma chinui dar nu reusesc.E greu sa zambesc cand nu am motiv. E greu sa ma gandesc ca tot ce pot face este sa las totul in urma. E greu. Mereu a fost. Nu a contat si stiu ca nu va conta vreodata. M.a durut dar am acceptat. Am incercat sa ma prefac ca nu imi pasa. Am incercat sa fac totul sa para usor. Dar cu toate astea am dat gres. Nu pot. Nu mai pot merge mai departe. Am simtit de multe ori nevoia sa ma opresc si sa plang. Atat. Si m.am oprit. M.am asezat ghemuita ca un copil tinandu.mi disperata genunchii si am plans. Nopti, zile, saptamani, luni. Totul a fost in zadar. Durerea e inca aici. Imi smulge in continuare cu o deplina cruzime ultimele bucati ramase din inima mea. Incercand sa ma ridic m.am afundat si mai mult in marea de durere si lacrimi. Inchid ochii si ascult. Nimic. O tacere mai apasatoare decat insasi moartea ma infioara.